Avocatura este o instituţie cu o îndelungată tradiţie istorică. La început, apărarea justiţiabililor s-a realizat în forme mult diferite de cea din epoca modernă. Totuşi, se poate afirma că avocatura a evoluat paralel cu justiţia şi a fost influenţată de organizarea politică şi statală.

Originea avocaturii este plasată de majoritatea autorilor în Roma, unde la finele Republicii, a cunoscut cea mai frumoasa epocă a istoriei sale.

In timpul lui Romulus, funcţionau aşa numiţii patronus causarum. cu misiunea de a-i asista gratuit pe justiţiabili. Ulterior, în perioada procedurii formulare, avocatura a încetat să mai fie un serviciu gratuit, fiind exercitată de adevăraţii jurisconsulţi, numiţi “avocaţi". De aici provine şi denumirea actuală a persoanelor care exercită funcţia de apărare în faţa organelor judiciare. Arta bunei apărări judiciare începe, însă, cu primele discuţii exploratorii purtate de avocat, de urmaşul modern al vechilor defensores, oratores, advocates, cu clientul săul.

In epoca lui Iustinian, avocatura era organizată în colegii şi corporaţii cu caracter profesional şi era retribuită prin onorarii.

Organizarea avocaturii pe baze profesionale a început să fie o operă a societăţii moderne. Totuşi, nu au lipsit tendinţele de desfiinţare a corporaţiilor profesioniste de avocaţi (de exemplu. în timpul revoluţiei franceze) deoarece se considera că monopolul unor profesii legale constituie o ofensă adusă libertăţii individuale. Avocatura a devenit astfel o profesie liberă în mod absolut, adică lipsită de condiţii profesionale şi de orice control public. JustiţiabiIul francez era liber să-şi aleagă un apărător din rândul oricăror categorii de cetăţeni şi chiar Iară nici o pregătire profesională.

Luând în considerare şi rolul esenţial al avocaturii în administrarea justiţiei, s-a evocat şi posibilitatea organizării unei magistraturi avocaţiale similare ordinului judecătoresc. In această concepţie, avocaţii ar trebui să fie remuneraţi de stat, întocmai ca şi judecătorii, şi numiţi din oficiu pentru fiecare caz în parte.

O astfel de încercare de organizare a “magistraturii apărării" a avut loc în Prusia lui Frederic cel Mare. El a desfiinţat avocatura în 1781 iar locul avocaţilor organizaţi într-o corporaţie profesionistă liberă a fost luat de consilierii asistenţi, numiţi din oficiu de către tribunal, pentru fiecare caz în parte. Aceştia erau numiţi dintre membrii tribunalului sesizat cu soluţionarea unei cauze concrete. Iar datorită eşecului acestui sistem, din 1793 s-a revenit la cel anterior.

Istoria avocaturii a ilustrat prin nume a căror celebritate este cunoscută, onorabiliatea şi prestigiul acestei profesii: Demostene, Pericle şi Socrate în Grecia, Cicero şi pleiada de jurisconsulţi ai Romei, lotuşi nu au lipsit voci care au criticat această profesie şi anume Montesquieu, La Fontaine şi Racine care imputa adesea că avocaţii apără pe oricine chiar şi pe criminalil4l. In reglementările actuale (Codul etic al avocatului) susţine munca sa de profesionist cu acest prilej de aflare a adevărului, chiar dacă el apără un om vinovat. El nu decide vinovăţia j ustiţiabi Iul ui său, ci ajută justiţiabilul să cunoască legea, să i se protejeze drepturile şi garanţiile individuale şi contribuie, la final, la asigurarea domniei legii şi a spiritului de dreptatel 51.

In toate ţările civilizate, avocatura a fost organizată cu scopul de a asigura persoanelor implicate într- un proces o apărare corespunzătoare. Totuşi, rolul lui nu poate fi redus la funcţia de reprezentare sau asistare a justiţiabililor, fiind unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai judecătorilor, contribuind la stabilirea corectă a faptelor, la interpretarea adecvată a legii aplicabile conflictului dedus judecăţii şi. în final, la pronunţarea unei hotărâri temeinice şi legale. Astfel, el se situează pe acelaşi plan cu judecătorul care, la rândul său, devine dintr-un dominus litis un simplu arbiter litis şi se supune dictonului da nihifactum, dabo tibi ins!bl

In Europa, profesiunea de avocat a căpătat un interes la nivel supranaţional şi transnaţional. Dispoziţiile Tratatului de la Roma, care stipulează libera circulaţie a prestatorilor de servicii şi dreptul de stabilire, ambele întărite de Directivele din 1977, tind să faciliteze exercitarea efectivă a prestaţiilor avocaţilor şi fac dovada evidentă a caracterului internaţional al rolului pe care îl îndeplineşte avocatul. Exercitarea profesiei de avocat în spaţiul comunitar presupune existenţa unei profesiuni liberale şi independente, care să le poată pune în slujba serviciilor publice ale justiţiei. în 1988 reprezentanţii a 12 barouri din cadrul Comunitaii Europene au adoptat în unanimitate Codul Deontologic al Avocaţilor din Uniunea Europeană.

Recunoaşterea pe plan internaţional a drepturilor şi libertăţilor - prin Declaraţia universală a drepturilor omului, în tratate internaţionale referitoare la drepturi sociale şi economice sau chiar la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale- a căror protecţie trebuie asigurată şi garantată pe deplin, dar şi aparată în mod constant şi efectiv, reprezintă fundamentul dimensiunii universale a rolului avocatului într-o societate democraticăl 71.

Cariera de avocat are o mare tradiţie şi o evoluţie în mare măsură diferită de cea din alte ţări europene.

 

 

Unele cerinţe impuse celor ce desfăşurau activităţi de apărare sau de reprezentare existau încă înainte de anul 1831 ( Ipsilanti, Caragea). Aplicarea Regulamentelor Organice în Ţara Românească începând cu anul 1831 a marcat debutul înfiinţării unor instanţe judecătoreşti judeţene, de sine stătătoare, inclusiv în judeţul Mehedinţi. În acest context, instituţia de apărător s-a născut şi dezvoltat paralel cu cea de judecător. Pentru Mehedinţi putem exemplifica cu personalitatea marcantă a juristului şi omului politic Miculescu, al cărui palat din oraşul Turnu Severin a fost cumpărat la începutul secolului XX şi amenajat, devenind Palatul Justiţiei judeţene şi locul de desfăşurare a activităţii de apărare a justiţiabilului.

Cadrul legal al înfiinţării Barourilor în România îl reprezintă legea din 1864 a domnitorului Alexandru Ioan Cuza ( Legea 273 din 18 decembrie 1864 pentru constituirea corpului de avocaţi). Ca element de culoare, la 29 dec. 1864 s-a dat legea privind portul de uniformă de către avocaţi.

După 1864 încep să se constituie barourile ca formă de organizare a corpurilor de avocaţi, cu reguli privind intrarea în clasa avocaţilor, perioada de stagiu, răspunderea disciplinară. Aceste reguli au fost dezvoltate şi întărite printr-o lege din 1907, privitoare la creşterea exigenţei în îndeplinirea obligaţiilor profesionale, cu accent pe pregătirea avocaţilor stagiari.

Tabloul din 1939 al avocaţilor din judeţul Mehedinţi menţionează numele avocatului Toma Constantin, înscris în barou în anul 1905 (document din Arhivele Statului – judeţul Mehedinţi).

 Legea 610 din 21 februarie 1923 aduce noi modificări activităţii desfăşurate de barouri, permiţând, pentru prima dată, accesul femeilor în barouri şi se crează Uniunea Naţională a Avocaţilor din România.

 Arhivele Statului ( Mehedinţi ) deţin documente ce atestă adeziunea avocaţilor din Baroul Mehedinţi la greva generală a avocaţilor din 12 mai 1925, cu 27 voturi pentru şi 5 voturi împotrivă. La greva generală din 12 ianuarie 1926, adeziunea avocaţilor mehedinţeni a fost hotărâtă în unanimitate.

În paralel cu lupta avocaţilor mehedinţeni pentru îmbunătăţirea actului de justiţie, se desfăşoară în Turnu Severin procesul răsunător al lui Corneliu Zelea Codreanu, acuzat de uciderea prefectului poliţiei Iaşi (1924).  Procesul s-a terminat cu achitarea acuzatului.

Zbuciumul politic afectează activitatea avocaţilor din Mehedinţi. Găsim documente din 1932 prin care avocatul Mihail Macovei  protestează contra arestării ilegale a sa şi a altor patru avocaţi din Barou.

În perioada interbelică s-au remarcat, ca autorităţi locale în domeniu, avocaţii: Constantin Ristici, Chivu Alcibiade, Mihail Macovei, Corneliu Rădulescu, Vasile Cameniţă, N. Surdulescu, Ion Mihail, Gheaţă Sever.

Regăsim ca document Statutul Casei Speciale de Pensiuni şi Ajutoare a Asociaţiei Avocaţilor din Baroul Mehedinţi, înfiinţată în 22 dec. 1931. Se confirmă faptul că Baroul Mehedinţi funcţiona în sediul Palatului Justiţiei din Turnu Severin (B-dul Carol I).

Documentele aflate la Arhivele Statului – judeţul Mehedinţi – arată că Baroul Mehedinţi avea în componenţă, conform tabloului avocaţilor:

 

În 1939:

86 avocaţi definitivi

21 avocaţi stagiari

 

În 1941:

90 avocaţi definitivi

19 avocaţi stagiari

 

În 1944:

81 avocaţi definitivi

30 avocaţi stagiari

 

După instaurarea regimului comunist, barourile de avocaţi sunt desfiinţate prin Legea 3/1948, ocazie cu care se face o epurare politică masivă în rândul avocaţilor, inclusiv în judeţul Mehedinţi. În locul barourilor se înfiinţează Colegiile de avocaţi. Colegiul Mehedinţi funcţionează până în 1952 (deşi în anul 1950 s-a produs reforma administrativă a ţării- crearea regiunilor administrative).

În anul 1952 a încetat activitatea Colegiilor de avocaţi ale judeţelor (Legea nr. 5 din 19 iunie 1952), înfiinţându-se Colegiile de avocaţi ale regiunilor, Mehedinţiul trecând în cadrul Colegiului regiunii Oltenia.

Potrivit Decretului nr. 281/1954 pentru organizarea avocaturii în Republica Populară Română, Colegiile de avocaţi au fost înlocuite de Birouri colective de asistenţă juridică. Vezi mai mult.

 

Decretul-Lege nr. 90/1990 privind unele măsuri pentru organizarea şi exercitarea avocaturii în România aduce modificări importante în ceea ce priveşte avocatura: Biroul colectiv de asistenţă juridică a judeţului Mehedinţi redevine Baroul Mehedinţi. Vezi mai mult.

 

Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat acordă barourilor o largă autonomie în cadrul Uniunii Naţionale a Barourilor din România. Vezi mai mult.

 

O modificare a Legii nr. 51/1995, importantă în raport cu obiectul prezentului studiu, este realizată prin Legea nr. 225/2004 privind modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.

Ulterior, a fost adoptată Legea nr. 270/2010 privind modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, care a dispus o nouă republicare a legii.

 

Legea nr. 51/1995, cu aceste modificări, este singurul cadru juridic în vigoare în raport de care este organizată şi se exercită profesia de avocat, se dobândeşte şi se valorifică titlul profesional de avocat, prin norme de ordine publică, deoarece organizarea şi exercitarea profesiei de avocat nu aparţine domeniului privat, iar titlul profesional de avocat nu poate fi dobândit ori atribuit în afara acestui cadru legal, obligatoriu pentru toate autorităţile publice, inclusiv pentru instanţele judecătoreşti.

Profesia de avocat este liberă şi independentă, cu organizare şi funcţionare autonome, în condiţiile Legii nr. 51/1995 (art. 1 alin. 1). Profesia de avocat se exercită numai de avocaţii înscrişi în tabloul baroului din care fac parte, barou component al Uniunii Naţionale a Barourilor din România (art. 1 alin. 2). Constituirea şi funcţionarea de barouri în afara Uniunii Naţionale a Barourilor din România sunt interzise, iar actele de constituire şi de înregistrare a acestora sunt nule de drept (art. 1 alin. 3).

Barourile, împreună cu Uniunea Naţională a Barourilor din România, asigură exercitarea calificată a dreptului la apărare, competenţa şi disciplina profesională, protecţia demnităţii şi onoarei avocaţilor membri ( art.10 alin. 1).

În fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti există şi funcţionează un singur barou, membru al Uniunii Naţionale a Barourilor din România (art. 10 alin. 2).

Baroul este constituit din toţi avocaţii dintr-un judet, el având personalitate juridică, buget şi patrimoniu proprii (art. 49).